Primul meu curs de ceramică la Londra a fost, de fapt, primul meu contact real cu lutul. Țin minte senzația lui rece și umed între degete și felul în care, dintr-odată, totul părea să încetinească. Nu mai era graba și rigoarea pe care le știam din arhitectură, ci un material sim- plu și viu, care răspundea imediat la orice gest. Formele au venit firesc, fără planuri prea mari. Am modelat un set decorativ și, pe măsură ce lucram, îmi imaginam deja culorile și fe- lul în care obiectele se vor așeza acasă, în camera mea. Totul a curs natural, ca și cum lutul știa deja ce urmează să devină, iar eu doar îl însoțeam. Pentru mine, a fost o descoperire neașteptată: libertatea de a crea fără reguli, bucuria de a construi ceva cu mâinile, liniștea care se așază odată cu fiecare mișcare. Și cred că asta e frumusețea ceramicii – nu trebuie să știi de la început ce faci. Trebuie doar să îți lași mâinile și imaginația să vorbească. Setul decorativ s-a transformat rapid în bolul de apă al pisicilor mele. Așa că, da… ele se bucură cel mai mult de prima mea creație.
